Istoria Judo-ului din Rusia (partea a II-a)

Anatoli Harlampiev

In anii 30 Anatoli Harlampiev, care e probabil sa fi fost invatacelul lui Oschepkov, a inceput sa conceapa un alt stil de lupta. A fost denumit Sambo care se poate traduce auto-aparare fara arme. SAM – auto-aparare; B – fara; O – arme.

Erau multe aspecte ce diferentiau Sambo de Judo. Pentru inceput, antrenamentele de Sambo aveau loc pe saltele moi de gimnastica – probabil din motive financiare intrucat tatami-ul japonez facut din paie era imposibil de procurat pe cand saltelele de gimnastica erau usor accesibile la acea vreme. Si pentru ca saltelele erau moi, era necesara putarea incaltarilor usoare folosite la lupte sau gimnastica. Tot din ratiuni financiare este posibil sa se fi luat decizia de a se inlocui conventionalii pantaloni lungi cu pantaloni scurti si mulati.

Dupa 1938, existau 21 de cluburi (in care se practica aceasta metoda de autoaparare) in Uniunea Sovietica (in cadrul armatei, si mai tarziu in complexe sportive) astfel la un moment dat s-a format Federatia de Sambo. Din punct de vedere al regulilor, principalele diferente dintre Sambo si Judo erau excluderea strangularilor din Sambo, in schimb apareau tehnicile articulare executate asupra picioarelor. Aceste tehnici au fost introduse in Sambo de catre un rus cu experienta in Ju-Jutsu (cunoscator al scolii Kito Ryu Ju Jutsu) care se numea Spiridonov.

Dupa al II-lea Razboi Mondial, Sambo a continuat sa se extinda in Uniunea Sovietica. Dar filosofia Sambo-ului era foarte diferite fata de filosofia Judo-ului. Pe cand Judo-ul se extindea in vest, a adus cu sine etosul japonez al Judo-ului ca o modalitate de a antrena caracterul. Aceasta modalitate de antrenament avea pretentii stricte din punct de vedere al comportamentului practicantilor.

Atitudinea prezenta la Sambo era foarte diferita, si pune in lumina una dintre diferentele principale dintre Sambo si Judo in anii dinaintea razboiului. Sambo a fost intotdeaua considerat, mai mult sau mai putin, un sport profesionist. Ideea era sa castigi – atata tot. Antrenamentul era creat pentru a produce rezultate, si ideea de a cladi caractere nu intra in discutie. Practicantii de Sambo se considerau luptatori intr-o lupta, si nimeni nu isi facea griji cum se aplicau tehnicile specifice daca se incadrau in regulament si se dovedeau a fi eficiente.

Regulile de baza intr-o competitie de Sambo prevedeau ca unul dintre oponenti este invingator in cazut unei tehnici articulare pe brat sau picior (prin renuntarea oponentului semnalizata pe adversar). Tehnicile articulare pe brat erau mai eficiente deoarece picioarele erau mai puternice decat bratele, si din punct de vedere tehnic este mai complicat ca o tehnica articulara pe picior sa fie urmata de renuntarea la lupta. O proiectare putea incheia o lupta numai in cazul in care invinsul era proiectat pe spate iar invingatorul isi mentinea pozitia verticala. Daca cel ce proiecta ajungea la sol, de exemplu executand o tehnica de sacrificiu precum Tomoe Nage* (Brosok Cherez Golovu), obtinea o treime din punctele necesare finalizarii luptei – astfel lupta continua la sol.

Cu alte cuvinte, erau necesare trei astfel de proiectari pentru a castiga in cazul in care cel care proiecta nu isi putea mentine pozitia verticala. Trei fixari de douazeci de secunde fiecare, puneau capat luptei. In vremurile de inceput, luptatorii continuau lupta pana avea loc unu din aceste procedee cu care se incheia meciul. In Sambo existau zece categorii de greutate incepand cu – 48 kg.

Regulile s-au schimbat fata de cele sub care luptam, dar principiile sunt acelasi. In unele privinte, Sambo s-a apropiat de luptele libere, obtinandu-se puncte pentru deplasarea in spatele oponentului.

Au existat mari campioni sovietici de Sambo – adeseori din Rusia sau Georgia, cele doua regiuni ce tindeau sa domine competitiile nationale. Dar nu stiai niciodata la ce sa te astepti de la un oponent. Prizele erau mai permisive, deoarece in regulament figura posibililatea de a tine priza pe centura pe o durata de timp nelimitata, sau priza cu ambele maini pe o parte a bluzei. Si deoarece era efectiv un sport profesionist, nu existau lupte usoare. Toata lumea era acolo pentru a castiga – nu in ultimul rand pentru ca antrenorul era rasplatit daca avea rezultate – cu cat mai bune rezultatele cu cat mai mare castigul. Antrenorii nu vroiau sa isi piarda timpul invatand si antrenand luptatori care nu aveau de gand sa ii aduca bani – sau cel putin bonusuri.

Aceasta a fost baza pe care a inceput judo-ul rusesc sa se dezvolte in anii 60.

(va continua)

_________________________
* In limba romana procedeul se traduce ca Proiectarea circulara (Stelian STEFANUT, 1983).

Traducerea: Valentin-Gabriel BADEA

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Istoria Judo-ului din Rusia (partea a II-a)”

  1. Ni Dan spune:

    Salut la toti.
    Pot sa pun si eu articolul asta pe siteul meu?
    Astept raspunsul vostru.

  2. […] This post was mentioned on Twitter by Johnny Pitt. Johnny Pitt said: RT @CSPontica: Istoria Judo-ului din Rusia (partea a II-a) http://cspontica.ro/istoria-judo-ului-din-rusia-partea-a-ii-a […]

  3. KK spune:

    O traducere reusita si informatii inedite. Va felicit!

  4. Paul spune:

    Pur si simplu superb acest articol…

Leave a Reply


6 + = 9

Webdesign: Clubul Sportiv Pontica | Contact: pontica.ct[at]gmail.com | Telefon: 0769 695 545; 0722 168 484