Pregatirea tactica in Ju Jutsu si Judo

Pregatirea teoretica constitute insusirea si perfectionarea de catre sportivi, in mod creator, a posibilitatilor si modalitatilor de utilizare in timpul luptei a procedeelor si combinatiilor tehnice, a calitatilor fizice si psihice, precum si a cunostintelor teoretico-metodice, in functie de particularitatile proprii si ale adversarului, in scopul obtinerii victoriei.

Folosind in timpul luptei o gama variata de procedee tehnice, valorificandu-si viteza, forta sau rezistenta in functie de solicitarile intrecerii, cu conditia ca toate acestea sa fie bine insusite, perfectionate sau dezvoltate, sportivul isi va pune adversarul in imposibilitatea de a se apara sau de a contraataca, obtinand, in final, victoria.

Iata deci ca pregatirea tactica nu se reduce numai la maiestria cu care sportivul foloseste in lupta diferite procedee tehnice; nu este suficient sa posede ”rafinamentul si forta creatoare a unui artist” (K. Mifune), ci aceasta maiestrie sa se sprijine pe fundamentul unei pregatiri fizice generale si speciale solide, pe cunostinte teoretico-metodice cat mai vaste si, nu in ultimul rand, pe calitati morale si volitive corespunzatoare. Toate aceste aspecte, si fiecare in parte, influenteaza desfasurarea unei lupte din primul si pana in ultimul minut, asigurand o buna organizare si desfasurare a mijloacelor tactice de care dispune sportivul.

Insusirea si perfectionarea tacticii se va face in mod progresiv si in stransa legatura cu insusirea si perfectionarea tehnicii, in aceasta relatie, tehnica constituind factorul determinant. Astfel, in timpul invatarii unor procedee tehnice se vor sublinia aspectele legate de modalitatea folosirii lor in timpul angajarii:
– prizele care favorizeaza executia procedeului;
– calitatile fizice necesare executiei acestuia;
– la ce caracteristici ale adversarului se preteaza folosirea procedeului (talie, lungimea segmentelor, calitati fizice etc.);
– posibilele combinatii si inlantuiri cu alte procedee deja cunoscute;
– ce greseli ale adversarului faciliteaza executia procedeelor in cauza;
– greselile care permit adversarului sa contraatace (vulnerabilitati proprii) etc.

Desigur, aceste aspecte ale relatiei dintre pregatirea tehnica si cea tactica sunt valabile atat pentru lupta din picioare (NAGE WAZA) cat si pentru lupta la sol (NE WAZA). Unii sportivi stapanesc mai bine lupta din picioare, unde manifesta mai multe posibilitati de a-si ataca adversarul, altii se simt mai in siguranta in lupta la sol, demonstrand aptitudini deosebite pentru aceasta lupta.

Pregatirea tactica presupune, pe langa aspectele aratate mai sus, si capacitatea sportivului de a-si impune lupta preferata (in picioare sau la sol) si de a evita pe cea in care manifesta mai multe carente.

De asemenea, pregatirea tactica cuprinde o serie larga de aspecte, incepand cu cele mai simple notiuni referitoare la folosirea in lupta a unor procedee tehnice, pana la problemele mult mai complexe legate de tactica unei angajari (SHIAI) sau a participarii in concursuri de mai mica sau mai mare importanta.

Folosirea diferitelor procedee in timpul luptei este determinata de o multime de factori printre care se regasesc:
– situatia tactica din momentul respectiv;
– particularitatile morfologice ale adversarului;
– valoarea calitatilor fizice ale acestuia;
– pozitia adversarului in timpul luptei (inalta sau joasa, pe dreapta sau pe stanga etc.);
– prizele efectuate de adversar;
– pozitia proprie sau a adversarului fata de marginea saltelei.

Chiar daca conditiile de mai sus sunt favorizante pentru efectuarea atacului cu un anumit procedeu, sportivul il va folosi numai daca acest procedeu este insusit corect si perfectionat in antrenament, in conditii de RANDORI. In caz contrar risca sa fie contraatacat cu usurinta.

Nici procedeele perfect invatate, perfectionate si automatizate nu vor fi folosite fara o pregatire tactica prealabila, prin aceasta intelegandu-se crearea (prin diferite prize, deplasari si dezechilibrari) a celor mai favorabile situatii de declansare a atacului. Iata cateva din cele mai indicate momente de declansare a unui atac :
– imediat dupa inceperea luptei prin surprinderea adversarului;
– in momentul cand adversarul fixeaza o anumita priza;
– la schimbarea prizelor;
– dupa un atac nereusit al adversarului;
– cand adversarul ataca cu disperare pentru refacerea handicapului (spre sfarsitul luptei);
– la marginea saltelei cand, uneori, adversarul se relaxeaza;
– dupa un atac fals la care adversarul reactioneaza etc.

Majoritatea sportivilor isi perfectioneaza un numar de 2-3 procedee din picioare si 2-3 procedee la sol, constituindu-se in tehnica preferata (TOKUI WAZA). Aceasta este de fapt, un obiectiv fundamental al pregatirii tehnice la varsta junioratului. Drept urmare si combinatiile tehnico-active sunt legate in special de unele dintre aceste procedee, ca tehnica de finalizare si pregatirea tacticii se va baza pe folosirea procedeelor din TOKUI WAZA, cu conditia ca aceste procedee sa fie astfel perfectionate incat sa poata fi folosite cu orice adversar, in orice conditii (vezi Sistemele tactice).

Tactica SHIAI (tactica unei lupte) cuprinde ansamblul de masuri pe care si le ia sportivul atat inainte, cat si in timpul desfasurarii luptei, pentru a-si asigura superioritatea asupra adversarului. Preconizarea mijloacelor tactice din timpul angajarii, precum si a formei de angajare sunt determinate de gradul de cunoastere a adversarului.

Daca adversarul este un sportiv cunoscut din urmarirea lui in diferite concursuri anterioare sau din intalniri directe, stabilirea tacticii luptei este usurata, aceasta bazandu-se pe specularea si ”valorificarea” laturilor mai slabe ale pregatirii acestuia. Se vor folosi procedee impotriva carora se stie ca adversarul se apara mai greu si se va impune un ritm de lupta neconvenabil acestuia. Desigur, aceste cunostinte despre adversar trebuiesc verificate in primele minute ale luptei, acesta putandu-si, la randul lui, schimba maniera, de abordare a meciului.

In cazul in care adversarul este necunoscut, tactica luptei se va baza pe valorificarea la maximum a atuurilor sportivului. Recunoasterea adversarului se va face direct in lupta – urmarind din primele momente sa descoperim tehnicile preferate ale acestuia, calitatile fizice pe care isi bazeaza lupta, intentiile lui tactice, cautand totodata sa mascam propria noastra tactica. Declansarea unui atac se va face, in aceeasi situatie, numai printr-o pregatire minutioasa care sa-i confere un grad crescut de siguranta.

Pentru perfectionarea tacticii luptei, in cadrul antrenamentelor se folosesc diferite forme de RANDORI cu tema. Prin particularitatile lui, partenerul ales la RANDORI poate crea situatii tactice concrete, pe care sportivul le va intalni in lupta cu anumiti adversari.

Daca sportivul urmeaza sa intalneasca un adversar cu forta deosebita va folosi un partener cu aceeasi forta sau unul mai greu; daca adversarul executa o anumita tehnica (UCHI MATA de exemplu), partenerul trebuie se cunoasca bine si sa atace mereu cu acest procedeu. Daca in grupa nu sunt sportivi care sa execute bine procedeul in cauza (UCHI MATA) in conditii concrete de lupta, acestora li se vor usura conditiile de executie, permitandu-li-se fixarea prizelor favorabile si declansarea atacului, urmand ca sportivul care exerseaza tema tactica respectiv sa se apere sau sa contraatace numai dupa aceste faze.

Temele stabilite in angajarile de antrenament urmaresc si perfectionarea diferitelor situatii tactice ce apar pe parcursul luptei, si pe care sportivul trebuie se le rezolve. Asemenea situatii pot fi:
– mentinerea avantajului cand partenerul ataca insistent;
– recuperarea diferentei de puncte si luarea avantajului prin atacuri sustinute (RANDORI cu handicap);
– mentinerea prizelor si a pozitiilor de lupta avantajoase;
– ducerea partenerului in pozitii de lupta prielnice executiei diferitelor procedee.

Tactica de concurs sau tactica participarii in competitie vizeaza un ansamblu mai larg de aspecte care, studiate si prelucrate, definesc strategia participarii in competitia respectiva.
Stabilirea tacticii de concurs se face pe baza prelucrarii unui mare numar de informatii referitoare la:
– data si locul desfasurarii competitiei;
– ora la care se efectueaza cantarul oficial;
– programul de desfasurare a concursului;
– sistemul de disputare;
– tarile sau cluburile participante;
– conditiile de transport, hrana si cazare etc.

Pe langa aceste informatii preliminare intereseaza si alte informatii pe care antrenorul le afla numai dupa sosirea la locul concursului, cum sunt:
– numele participantilor;
– categoria de greutate la care se lupta diferiti sportivi;
– adversarii stabiliti prin tragerea la sorti (pentru primul tur) etc.

In functie de toate aceste informatii, precum si altele care se obtin pe parcursul competitiei (numele castigatorilor tururilor eliminatorii in ordine, comportamentul castigatorilor, urmatorii adversari etc.), antrenorul impreuna cu sportivii stabilesc sarcini concrete pentru fiecare etapa a concursului, pentru fiecare meci in parte, sarcini care pot sa corespunda strategiei initiale de participare la concurs sau sa se schimbe, adaptandu-se la conditiile noi, neprevazute, impuse de desfasurarea concursului.

1. SISTEME TACTICE

Prin sistem tactic definim modul de gandire, organizare si ducere a luptei (SHIAI) de catre sportiv in raport cu gradul de stapanire a atacului, contraatacului sau apararii, cu valoarea calitatilor motrice si psihice solicitate, cat si cu posibilitatile proprii de sustinere a eforturilor impuse de desfasurarea luptei.

Fiecare sportiv adopta, in timpul luptei, acel sistem tactic pe care il considera cel mai avantajos in raport cu particularitatile si cu posibilitatile proprii dar si cu cele ale adversarului. Cele mai utilizate sisteme tactice in sunt:
a) sistemul tactic bazat pe utilizarea unei game variate de procedee si combinatii tehnico-tactice in atac, aparare si contraatac.
Sportivii care si-au insusit bine un numar mare de procedee tehnice de atac, contraatac si aparare, vor adopta sistemul tactic de lupta bazat pe imbinarea judicioasa a acestor procedee in combinatii tehnico-tactice variate, trecand de la un procedeu la altul in functie de situatiile impuse de desfasurarea luptei. Cu aceeasi usurinta, acesti sportivi trec din NAGE WAZA in NE WAZA prin cunoasterea unor combinatii eficiente intre procedeele din cele doua grupe tehnice.

b) sistemul tactic bazat pe folosirea unor procedee „cheie” din TOKUI – WAZA;
Sportivii care dispun de un bagaj tehnic mai redus vor folosi in timpul angajarilor de concurs un numar mic de procedee sau uneori chiar un singur procedeu-cheie. Folosirea acestui sistem tactic presupune utilizarea unei game variate de actiuni ajutatoare, de pregatire a atacului (deplasari, dezechilibrari, atacuri false etc.) care asigura aducerea adversarului in pozitii prielnice declansarii atacului printr-un procedeu-cheie si executia acestui procedeu cu orice adversar si in orice conditii. Insa, succesele vor fi de scurta durata, deoarece dupa un anumit timp adversarul/adversarii vor cunoaste aceste ”arme” si se vor pregati in mod special pentru contraatac sau aparare. De aceea este contraindicata orientarea pregatirii tactice a juniorilor de la inceput, spre acest sistem tactic de lupta.

c) sistemul tactic combinat.

Cel mai avantajos sistem tactic consta in imbinarea celor doua sisteme tactice descrise mai sus. Insusindu-si o gama larga de procedee si de combinatii tehnico-tactice, sportivul le va perfectiona pe cele care se adapteaza cel mai bine la particularitatile sale, aceasta devenind procedee „cheie”. Acest sistem combinat da posibilitatea sportivilor sa foloseasca procedee si combinatii tehnico-tactice in functie de situatiile concrete din timpul luptei si in functie de adversarii intalniti. De asemenea, va putea finaliza diferitele combinatii prin procedee „cheie” care sa-i asigure victoria inainte de limita. Este recomandabil ca fiecare sportiv sa-si perfectioneze 2-3 procedee din lupta din picioare si 2-3 din lupta la sol, dar fiecare procedeu sa fie din grupe tehnice diferite.

Toate aceste trei sisteme tactice se vor concretiza in timpul luptei, prin stilurile (manierele) proprii de lupta ale fiecarui sportiv, dintre care cele mai frecvent utilizate sunt:

– lupta ofensiva, bazata pe atacuri continue sau repetate la intervale scurte. Se folosesc diferite procedee si combinatii tehnico-tactice prin care se urmareste realizarea unui avantaj cat mai substantial sau obtinerea avantajului si a victoriei prin penalizarea adversarului pana la descalificare (HANSOKU-MAKE). Acest stil de lupta presupune, pe langa o valoare tehnica ridicata si o pregatire fizica specifica foarte buna.

– lupta combinata, ofensiva si defensiva – bazata pe atacuri, aparari si contraatacuri. Presupune cunoasterea unei game largi de procedee atat de atac cat si de contraatac, avand posibilitati multiple de a surprinde adversarul. Se recomanda acest stil de lupta in primele minute ale angajarii, atunci cand adversarul este necunoscut sau foarte putin cunoscut.

– lupta defensiva, bazata pe contraatacuri executate prin surprindere; se utilizeaza atunci cand sportivul nu poseda o pregatire fizica specifica corespunzatoare, datorita unor intreruperi in pregatire, din diferite motive : boala, absente repetate, perioade de teze sau examene etc.

2. PLANUL TACTIC

In orice competitie, sportivul trebuie sa-si desfasoare lupta pe baza unui plan tactic conceput anterior. Insusirea si perfectionarea conducerii luptei pe baza unui plan tactic se face in lectii folosind, diferite forme de RANDORI cu teme tactice.

Planurile tactice pot fi:

– intocmite si recomandate de catre antrenor;
– concepute de sportiv, ajutat de antrenor;
– concepute integral de sportiv.

Intocmirea oricarui plan tactic de lupta este determinat de cunoasterea sau de necunoasterea viitorulul adversar.

In cazul unor adversari cunoscuti, intocmirea planului tactic se va baza numai pe valorificarea posibilitatilor si particularitatilor adversarului.

Cand adversarul este necunoscut, intocmirea planului tactic se va baza numai pe valorificarea posibilitatilor si particularitatilor proprii. In acest caz planul trebuie sa fie mai flexibil, prevazandu-se mai multe solutii prin care sa se asigure posibilitatea executiei diferitelor procedee si, in final, obtinerea victoriei.

Situatiile concrete din timpul luptei nu pot fi integral prevazute de catre sportiv nici chiar in cazul adversarilor cunoscuti. De aceea trebuie dezvoltata la sportivi capacitatea de a-si schimba planurile tactice initiale chiar la inceputul angajarii sau pe parcursul desfasurarii ei. Se vor organiza angajari cu tema, folosind parteneri carora li se vor impune sarcini pe care sportivul nu le cunoaste. De exemplu, unui partener (pentru care s-a intocmit planul tactic) care duce o lupta ”deschisa” (in pozitie de garda inalta) – i se indica sa lupte in pozitie de garda foarte joasa si sa foloseasca alte tehnici decat cele folosite de obicei. Astfel, sportivul va fi obligat sa-si schimbe planul tactic de lupta si sa se adapteze la noile conditii.

La juniori, in cadrul angajarilor cu tema, in vederea perfectionarii tactice, antrenorul va interveni pe parcursul angajarii si va opri lupta pentru a da indicatiile necesare si a corecta eventualele greseli.

In fazele superioare de pregatire (in special in etapele competitionale) antrenorul isi va nota observatiile, urmand sa le discute cu sportivii la sfarsitul antrenamentului. Asemenea discutii se vor organiza si dupa competitii, sportivii fiind indrumati sa-si analizeze singuri modul in care au luptat, cat si modul de respectare a planului tactic de lupta – dupa care antrenorul intervine cu completarile necesare. In felul acesta se vor forma sportivi cu o gandire creatoare, capabila sa rezolve fara interventia antrenorului situatiile tot mai complexe pe care le vor intalni in angajarile de concurs, in fazele superioare de pregatire.

3. MIJLOACELE TACTICII

Abordarea unui anumit stil de lupta, incadrat intr-unul din sistemele tactice amintite mai sus, este conditionata de mijloacele de care dispune fiecare sportiv si de capacitatea lui de a le utiliza in conditiile luptei cu adversari atat de diferiti.

Dezechilibrarile constituie unul din principalele mijloace prin care se pot crea pozitii favorabile executiei unor procedee tehnice. Prin diferite tractiuni, impingeri, torsionari etc. executate cu mare finete, adversarul este scos din pozitia sa optima de echilibru, fiind pus in imposibilitatea de a se apara sau de a contraataca.

Actiunile inselatoare (manevrele) constau in diferite miscari false (cu picioarele – TAI-SABAKI; cu bratele – schimbari de prize, prize derutante; cu bazinul sau cu trunchiul) prin care adversarul este determinat sa reactioneze. De multe ori reactiile adversarului la asemenea manevre constituie conditii optime pentru declansarea unor atacuri.

Provocarea adversarului la atac se realizeaza prin adoptarea unor pozitii de lupta sau a unor prize aparent favorabile adversarului dar din care se contraataca fulgerator atunci cand acesta ataca. Desigur, asemenea mijloace tactice se vor putea utiliza mult mai greu in fata unor adversari cu o experienta competitionala bogata.

Pe langa mijloacele aratate mai sus, toate componentele pregatirii unui sportiv constituie si mijloace ale tacticii. Dintre acestea amintim:

– insusirea si perfectionarea unui numar cat mai mare de procedee tehnice;
– insusirea si perfectionarea unui numar cat mai mare de combinatii si inlantuiri tehnico-tactice;
– insusirea si perfectionarea principalelor procedee de aparare si contraatac;
– realizarea unei pregatiri fizice generale si speciale la parametri cat mai ridicati;
– formarea si dezvoltarea la nivel superior a calitatilor psihice care coreleaza pozitiv cu performanta sportiva.

Pentru pregatirea unui sportiv in vederea participarii cu succes in competitiile importante, pregatirea tactica trebuie orientata spre insusirea si respectarea in timpul luptei a urmatoarelor principii:

– SEN — luarea de la inceputul angajarii a initiativei in atac si impunerea stilului propriu de lupta. Adversarul, fiind dominat, nu-si va putea valorifica atuurile. Orice intentie de atac a acestuia este anihilata prin initiativa proprie, blocand intentiile adversarului.

– ATO-NO-SEN — prevenirea atacului adversarului printr-un procedeu de contraatac, datorita intuirii intentiei de atac a acestuia. Este o initiativa din defensiva care poate fi valorificata atunci cand sunt cunoscute modalitatile de atac ale adversarului.

– GO-NO-SEN — preluarea initiativei printr-un atac rapid dupa blocarea unui atac al adversarului.

– SEN-NO-SEN — este o forma superioara de initiativa – care cere un nivel superior de pregatire tehnico-tactica si intelectuala si o mare experienta competitionala sau de lupta. Presupune o perfectionare a asa-numitului ”simt al luptei” care sa permita sesizarea tuturor actiunilor adversarului si o initiativa permanenta atat in atac cat si in aparare. Actiunile de atac ale adversarului sunt anihilate prin contraatacuri rapide.

Stabilind si perfectionand, pentru fiecare sportiv, cel mai potrivit sistem tactic, folosind in procesul de instruire cele mai eficace mijloace tactice si respectand indicatiile privind insusirea si perfectionarea tacticii, se vor forma sportivi de mare valoare, capabili sa rezolve favorabil orice situatie tactica ivita in timpul luptei.

REFERINTE BIBLIOGRAFICE:
• I. HANTAU – ”Manual de Judo”, 1996
• SCOALA NATIONALA DE ANTRENORI – ”Teoria antrenamentului sportiv” (note de curs), 2003