CS Pontica – curs autoaparare

Agresivitatea și violența sunt realități care se regăsesc de-a lungul întregii istorii umane, indiferent de epocă și de gradul de dezvoltare al civilizației omenești.

Cu toate că societatea actuală are mecanisme de control și de contracarare a comportamentelor agresive, indezirabile, care atentează la viața/siguranța persoanei și îi afectează funcționarea atât în viața privată, cât și în societate (existând legi și instituții de impunere a legii), la nivel individual se menține activă nevoia de a găsi o soluție de limitare a manifestării agresivității altora asupra propriei persoane.

Astfel, devine o necesitate capacitarea persoanei în a face față agresiunii – atunci când aceasta  se produce –  astfel încât că, pe de o parte reacția de apărare să fie eficientă și eficace iar pe de altă parte, să respecte normele legale și să nu victimizeze pe mai departe persoana agresată.

Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a formelor de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune (materiale, moral-psihologice sau mixte). Actul agresiv poate viza unele obiecte (casă, autoturism, mobilă, etc.), ființa  umană (individul uman izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau ambele. Opusul agresivității poate fi considerat comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranță și echilibru.

De asemenea, se operează delimitarea conceptului de agresivitate față de comportamentele antisociale (delincvența și infracționalitatea). Anumite conduite agresive nu sunt orientate antisocial (ex.: agresivitatea promovată în sporturile de contact, utilizarea forței de către instituțiile specializate ale statului, etc.), și nu orice comportament antisocial – inclusiv infracțional – poate fi caracterizat prin agresivitate (ex.:infracțiuni comise ca urmare a inacțiunii persoanei).

În același sens se poate interpreta relația dintre agresivitate și violență: deși multe acte agresive pot avea un caracter violent, sunt întâlnite și cazuri în care conduita agresivă (intenția de a vătăma) se manifestă în forme non-violente (ex.: hărțuirea sexuală).

1. Definirea agresivității

AGRESIUNE:

1. Atac neprovocat împotriva unei persoane. (NODEX, 2002)
2. Acțiunea celui care atacă primul; atac neprovocat.(DN,1986)
3. Atac brutal neprovocat. Atac asupra persoanelor sau bunurilor. Acțiune exterioară care primejduiește echilibrul și integritatea unui sistem viu.(MDN, 2000).

AGRESIVITATE: Însușirea de a fi agresiv. Comportament ostil, destructiv al unui individ. (MDN, 2000).

Referitor la încercările de definire, analiză și interpretare a agresivității de către specialiști se poate observa un nivel ridicat de ”pulverizare” a punctelor de vedere, poate mai accentuat decât în cazul altor fenomene psiho-sociale, datorită marii complexități a acestei realități.

Agresiunea poate fi definită ca o conduită care intenționează să facă rău, să producă altuia durere, suferință sau moarte. Elementul crucial al definiției este intenția: persoana trebuie să intenționeze să facă rău, pentru ca actul său să fie considerat agresiv (Golu, 2000).

Se poate astfel considera agresivitatea ca fiind orice formă de conduită orientată cu intenție către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri și daune (Mitrofan, 2000).

Agresivitatea este definită ca un comportament distructiv, orientat în scopul producerii răului asupra unor persoane, grupuri sau obiecte sociale (Cristea, 2007).

În descifrarea acestui fenomen, psihologia socială a investigat o serie de probleme de ordin teoretic, cum ar fi:

1. Identificarea cauzelor fundamentale (genetice și de altă natură) ale agresivității umane;
2. Relevarea factorilor psihoindividuali, psihosociali și socioculturali care favorizează sau condiționează manifestarea agresivității în diferitele sale forme;
3. Analiza raporturilor psihosociale specifice dintre victimă și agresor;
4. Efectele psihice și sociale ale agresiunilor asupra victimelor, agresorilor și mediului social;
5. Modalitățile de contracarare a agresivității  și a efectelor acesteia.

În studiul agresivității au fost elaborate o serie de teorii care încearcă să explice originea și mecanismele agresivității umane, iar acestea pot fi grupate în jurul următoarelor idei principale:

1. Agresivitatea are un caracter înnăscut (”instinctul de agresiune”), determinată biologic (zestre genetică, influențe hormonale, etc.) sau ca urmare a unor dezechilibre ale pulsiunilor;
2. Agresivitatea este condiționată social, modelele comportamentului agresiv fiind învățate social și prevalând asupra determinărilor sus-amintite;
3. Agresivitatea este un rezultat al unui act decizional în care au fost puse în balanță costurile și beneficiile.

2. Formele de manifestare a agresivității

În încercarea de a diferenția comportamentele agresive din punctul de vedere al modului de manifestare, al elementelor de mediere, al suportului motivațional-emoțional caracteristic sau al raportului dintre victimă și agresor, s-au putut distinge următoarele forme de agresivitate (Cristea, 2007):

1. Agresivitatea directă/ostilă (actul agresiv este un scop în sine urmărindu-se explicit provocarea unui rău) vs. agresiunea indirectă/instrumentală (suferința este folosită pentru atingerea unui scop – sancționarea prin violență a unui comportament indezirabil);
2. Agresivitatea activă (răul este rezultatul acțiunii nemijlocite a agresorului – ex.:lovirea unei persoane) vs. agresivitatea pasivă (răul este provocat prin neintervenție – ex.: persoana care nu intervine pentru protejarea unei victime supuse violenței, deși ar putea să o facă);
3. Agresiunea fizică, psihică, sexuală sau verbală – privind din perspectiva actului provocator de suferință, toate având componentă afectivă (suferința psihică);
4. Agresiunea spontană (declanșată conjunctural sau de un concurs de împrejurări neanticipate de către agresor) vs. agresiunea premeditată (pregătită din timp, pentru a atinge un anumit scop);
5. Agresiunea provocată (victima a oferit un pretext agresorului, chiar și indirect) vs. agresiunea neprovocată;
6. Agresivitatea manifestă (consumată într-un act provocator de suferință) vs. agresivitatea latentă (existând un potențial agresiv, agresorul virtual căutându-și un pretext pentru a se manifesta);
7. Agresivitate intenționată (declanșată conștient și voit de către agresor asupra victimei) vs. agresivitate neintenționată (declanșată de circumstanțe independente de voința agresorului, chiar accidental);
8. Agresivitate autoprovocată, interpersonală, familială, grupală sau publică (după numărul de persoane implicate, locul și contextul social în care se produce);
9. Agresivitatea privită din punctul de vedere al stării de discernământ a agresorului, în strânsă legătură cu responsabilitatea juridică și morală a acestuia.

3. Factori implicați în manifestarea comportamentului agresiv:

Comportamentul agresiv  este rezultatul confluenței unor factori individuali (psihologici), sociali, culturali și conjucturali. Factorii psihosociali care favorizează manifestarea agresivității pot fi (Cristea, 2007):

1. Trăsăturile de personalitate puternic accentuate și cu valențe disfuncționale majore (ex.:tendințe compulsive și psihopate, lipsa capacității de autocontrol, etc.);
2. Consumul de alcool și droguri (scăderea gradului de discernământ, anularea totală sau parțială a cenzurilor învățate social);
3. Frustrarea – ca stare psihică disfuncțională apărută ca urmare a interpunerii unui obstacol major între subiect și scopurile, trebuințele și aspirațiile sale;
4. Provocarea directă (verbală sau fizică);
5. Stările emoționale paroxistice (ex.: accesele de furie, frica, panica) dezechilibrante emoțional și care diminuează capacitatea de autocontrol și alterează funcțiile rațional-evaluative;
6. Sexul – ca factor în producerea comportamentului agresiv (gelozia, dorința de răzbunare, competiția pentru căștigarea partenerului, violul, etc.);
7. Factori de fond, cum ar fi climatul de violență socială sau inechitatea socială;
8. Influența mass-media în escaladarea violenței.

Promovarea violenței prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă produce efecte sociale negative prin:

• Dezinhibarea unor conduite de tip agresiv, reprimate prin intermediul tabuurilor și normelor sociale fundamentale; efect determinat de frecvența violențelor ca fapte curente și comune;
• Oferirea de modele și tehnici de manifestare a agresiunii;
• Afectarea reperelor valorice, cognitive și afective ale publicului în urma prezentării ca firească a unei lumi dominate de violență și insecuritate;
• Desensibilizarea spectatorilor atât față de victime, cât și față de actele de violență extremă;
• Favorizarea efectului de catharsis într-un mod nepotrivit din punct de vedere psihologic, educativ și etic.

4. De la teorie la practică

Antrenamentul de autoapărare trebuie să acopere atât axa eficiență – eficacitate, cât și axa legalitate – evitare a victimizării persoanei agresate, prin dezvoltarea următoarelor dimensiuni:

– pregătirea fizică, adaptată capacităților beneficiarului și solicitărilor situației de autoapărare;

– pregătirea tehnico-tactică, în vederea antrenării reacției specifice, tehnicii și deciziei, în paralel cu reducerea efectelor reacțiilor contraproductive în situația de autoapărare;

– pregătirea psihologică, în vederea identificării și mobilizării resurselor personale în preîntâmpinarea și gestionarea eficientă a situațiilor conflictuale și agresive.

Din punct de vedere practic, putem interpreta manifestarea agresiunii ca sistem care inter-relaționează următoarele componente:

1. Agresorul;
2. Mediul în care se produce agresiunea;
3. Persoana agresată.

Importanța pregătirii psihologice pentru confruntarea cu un agresor pornește de la ideea că în cadrul sistemului agresor – mediu – persoană agresată, cele mai multe variabile controlabile și antrenabile se află la … persoana agresată, aceasta fiind – totodată – și cea mai flexibilă componentă a sistemului (având de partea sa resursele conștientizate prin pregătire psihologică și reacția ca deprindere antrenată sistematic).